by Angeluta

 

Treceai nepasatoare de fiecare data. Locul in care te asteptam in fiecare dimineata era atat de gol incat era aproape imposibil sa nu ma vezi. In fiecare zi, la aceeasi ora… Numai trandafirul era altul. Nu aveam stare. Trepidam in cautarea echilibrului pierdut la fiecare rotatie a pamantului. In jurul tau…

Nu te vedeam venind. Simteam doar apasarea. Cerul imi navalea in cap facandu-ma una cu pamantul. Albastru, negru si un strop de rosu. De la trandafirul strivit odata cu mine de umbra pasilor tai. Era probabil motivul pentru care continuai sa nu ma vezi… Iar eu insistam sa revin… Astfel prins intre cer si pamant, puteam sa ma bucur de tot. Intregul univers se compacta. Materie si spirit intr-o uniune blanda cu timpul care de fiecare data se oprea in loc. Isi lasa clipele sa ma loveasca una dupa alta, picurand pe trandafirul care se ofilea si inflorea succesiv la fiecare atingere de clipa. Simteam ca traiesc. Acele cateva clipe… In fiecare zi… As fi imbatranit in cateva milenii traind asa…

Azi ai trecut din nou. Strivirea inevitabila… Viata…

Cand te-ai oprit in dreptul meu tocmai numaram clipele de viata pulsand in petalele trandafirului. Ti-ai deschis poseta scotind o oglinjoara si pentru o secunda te-ai privit in ea, aranjandu-ti o suvita rebela.

Privirea ta din oglinda spunea tot… Si atunci, cu o voce din fundul universului creat de tine, te-am intrebat: “N-ai vrea ca data viitoare sa-ti fiu imaginea din oglinda? Astfel mi-ai putea spune cat de mult ma iubesti…”