By Pinguilde

Toate au ramas in urma. Repetitiile nesfarsite, dimineata intre 10 si 1, dupa-masa intre 4 si cand da Domnul. Teama vecina cu teroarea, atunci cand dirijorul trecea prin fata noastra cu urechea aplecata sa prinda si umbra vreunei greseli. Corvoada gatitului pranzului pentru mine si bunicul, singurul adult care a putut fi gasit sa stea cu mine in timp ce restul familiei a plecat in vacanta. Goana cu ultimul troleu spre casa, cand soferul ma ducea direct pana la capatul liniei, acolo unde trebuia sa cobor eu, zambindu-mi complice cand „uita” sa mai opreasca in celelalte statii.

Acum sunt aici, in mijlocul forfotei festive. Unde lumea vine si ne cere autografe intrebandu-ne de unde suntem. Din Romania, raspund, si o luminita de recunoastere se aprinde in ochii interlocutorilor. Nadia, Nastase, ni se spune in semn de apreciere. Sunt mica, dar dintr-odata inima-mi da pe dinafara, plina de caldura mandriei. Venisem aici doar ca sa cant, dar am descoperit ca de fapt reprezint Romania. Asta e sansa mea, ca urmatorilor romani care ajung aici sa li se spuna povesti despre compatrioatele lor, copilitele minune care au uimit si incantat mii de oameni intr-o seara de vara. Auzim din culise celelalte coruri. Il vad pe dirijor albindu-se la fata. Una din piesele obligatorii e interpretata intr-un ritm de doua ori mai rapid decat am repetat noi. Incepe sa ne dadaceasca. Va dirija mai repede, sa nu cumva sa trenam. Nu stiu de ce isi face griji. Am fi in stare s-o cantam si dintr-o singura rasuflare daca ne-ar cere. Pe scena nu indrazneste totusi sa se avante prea mult. Desi noi raspundem ca una fiecarei unduiri a mainii lui. Incheiem programul cu muf-ul Chindiei. Sala bufneste in ras si apoi erupe vacarmul. Lumea ne aclama in picioare, aplaudand si tropaind. Abia acum ma coplesesc emotiile. Coboram confuze de pe scena si nimerim in bratele clujenilor de la Conservator. Nu stiusem ca nu suntem singure la concurs. Le vad lacrimile curgand pe obraji si incep sa plang si eu. Nu stiu exact de ce. Ma gandesc la toti cei de-acasa. Romanie, eu m-am straduit cat am putut de mult, esti mandra de mine?

S-au scurs multi ani intre timp. Acum cineva incearca sa ma convinga, ca premiul de atunci nu inseamna nimic pentru nimeni in afara de noi, cele 30 de fetite care intr-o seara de glorie efemera am aratat lumii ce stim sa facem. Eu cantasem pentru toti cei ce dorisera sa ne asculte. Doar pentru noi, cantam de 3 ori pe saptamana la repetitii. Nu mi-am facut niciodata iluzii ca am fi dobandit prea multa faima dupa aceea. Dar mi-a facut intotdeauna placere cand am intalnit oameni ce auzisera de ispravile noastre si care-si bombau un pic pieptul cand dadeau mana cu mine, mandri sa ma cunoasca. Aflu ca nu aveau nici-un drept s-o faca. Imi vine din nou sa plang. Si tot nu stiu de ce.

PS: Imi cer scuze domnului Cristian Mungiu pentru ca am indraznit sa ma simt mandra de realizarea dumnealui. E doar o reminiscenta a naivitatii copilaresti a unei fetite ce si-a inchipuit ca prin cantul ei ar putea face mandri si alti romani. In sinea mea sper ca totusi domnul Mungiu sa aiba alta parere decat prietenul nostru Adrian Georgescu.