by Narcisa

Opera in doua acte. Niciunul caritabil

Actul I

Nimic nu prevestea ce avea sa se intample. Era o zi ca oricare alta. In drum spre serviciu, obisnuitele injuraturi din autobuz. Discutii in contradictoriu… In urechea dreapta echipa nationala, in cea stanga Basescu si parlamentul. Imun si plictisit, cobor printre zeci de sacose inghesuite in usa. Pentru ca posesorii lor, desigur, coborau “la prima”. Ajung. Cu gesturi mecanice imi prepar cafeaua din zatul ramas de ieri. La care, pentru ca merit, adaug o lingurita de cafea proaspata. Ma respect, ce naiba, e zi de salariu… Aroma se imprastie in tot biroul. Ma simt urmarit cu invidie de cateva perechi de ochi lacomi. Inapoi fiarelor! imi vine sa strig… In schimb, arborez zambetul meu superior. Ma simt din ce in ce mai bine. Imi iau lucrarile si le asez teanc peste cele de ieri. In ziua de salariu nu se munceste… O adaug, fericit de descoperire, la lunga lista a zilelor nelucratoare (cand ma rad, cand iau CAR-ul, cand bate Steaua, cand pierde Dinamo…) Deschid calculatorul. De trei ori pentru ca nu vrea s-o ia din prima… Nu mai vrea din prima de vreo 2 ani… Ma pot relaxa acum… Imi savurez cafeaua si refreshez revista presei. Paginile mi se incarca greu, parca dorind sa pastreze misterul ascuns in ele cat mai mult. As putea deveni poet cu ce viteza la net avem…

Tresar speriat de aparitia pe ecran a unei ferestre: “Scoofy_221 would like to add you to his or her Messenger List”. Paralizat, incerc sa deslusesc ce scrie dupa “What do you want to do?”…


Actul II

Convins ca indiferent pe ce apas iau decizia corecta, singura diferenta intre cele doua optiuni fiind doar “do not”, aleg varianta afirmativa. Ma intreb numai de ce validarea alegerii trebuie sa o fac cu “Finish”? Adica asta-i tot? Inceputul sfarsitului? Cateva clipe apoi nu se mai intampla nimic. Si deodata, explozia!!!

O fereastra multicolora imi sare in monitor. Simt nevoia sa-i dau acestuia jos ecranul protector pentru a ma bucura de frumusetea culorilor. Falling Hearts IMVironment… In mijloc, o propozitie… Cu bucuria copilului care silabiseste pentru prima data un cuvant intreg, citesc “BUNA, SUNT SCOOFY!!!! VREI SA VORBIM?”. Probabil rozul din fereastra se oglindea in figura mea… Colegii imi arunca priviri pe sub ochelari sau printre gene. Incep sa fredonez printre buze: “Nobody wants to see us togheter”… Inima galopa nebuneste ratacita printre inimioarele din fereastra… O alta linie ma face sa gem, inabusindu-mi un chiot… Nu, fraierilor! N-am primit mail cu marire de salariu! Nici cu bancuri pe care sa vreau sa vi le spun!

In fereastra trona o fraza: “La ceas la Universitate. La 18. O sa ma recunosti sigur…”. Toate urmate de un zambet galben perfect, calculat la milimetru. Sufletu-mi palpita sub emotia asteptarii. Timpul de abia trecea… Ajung… M-am trezit fata in fata cu doua puncte si o paranteza. Iar punctele ma priveau de parca la randul lor, atunci ma vedeau pentru intaia data. Eram eu, doua puncte si un D mare. A fost prima data in viata cand mi-as fi dorit sa fiu oprit la serviciu pentru ore suplimentare!!!