By Eminescu

Nu credeam să-nvăt a muri vrodată;
Pururi tînăr, înfăsurat în manta-mi,
Ochii mei năltam visători la steaua
Singurătătii.

Cînd deodată tu răsărisi în cale-mi,
Suferintă tu, dureros de dulce…
Pîn-în fund băui voluptatea mortii
Ne’ndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…
Pot să mai re’nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sîn, nepăsare tristă;
Ca să pot muri linistit, pe mine
Mie redă-mă!