Nu stiu ce sa cred diferit despre ultimele trei, patru luni de fotbal. Campionatul a trecut cumva pe un plan secundar, Clujul, Steaua si nationala tinandu-ne intr-o altfel de priza. Clujul a batut la Roma precum Steaua la Kiev acum 3 ani , apoi s-a stins. Steaua a condus cu 2-0 pe Lyon, Romania pe Franta, dar n-au putut gestiona favorabil inceputurile fantastice de partide. Nationala a dezamagit, la fel echipele inregistrate in UEFA.

Cand echipa fanion a Romaniei, asa cum ii place sa-si zica, joaca intr-un sistem cu 2 mijlocasi centrali ultradefensivi, nu este de mirare ca nu (mai) stim sa atacam. Traim din arta contraatacului sau, ma rog, ce-a ramas din ea si inghetam la fiecare atac al adversarului, cu toate baricadele de picioare impleticite pe care le punem in fata si in propriul careu.

Speram ca strainii adusi sa impuna o noua conduita, un nou fel de a fi, atat pe teren cat si afara lui dar, din pacate, ei au fost cei asimilati. Oamenii din fotbal au ramas aceeasi, scolile de copii si juniori asemeni tuturor formelor de invatamant, adepte fidele ale celor doua unice forme de lansare, nepotism si pay-to-play.

Mi-e dor de fotbal. Mi-e dor de o centrare de-a lui Talnar incununata cu o lovitura de cap la vinclu a lui Dudu Georgescu, mi-e dor de-o pasa de 40 de metri la firul ierbii a lui Lita Dumitru, mi-e dor de sutul lui Avadanei, paradele lui Iordache si Lung, driblingurile si geniul lui Hagi si Dobrin. Mi-e dor de tribune arhipline, de bun simt si de bucuria golului marcat. Mi-e dor de morisca lui Viorel Mateianu, de finetea lui Klein si Belodedici. Mi-e dor de fotbal.