Habar nu am ce sa scriu in al 500-lea post asa ca va redau prima mea creatie de pe blog,  intitulat „Povestiri inchipuite”

Veneam cu trenul spre Bucuresti. N-aveam ce face asa ca mi-am pus cracii lungi pe valize. De ce oare semnalele de alarma sunt rosii? A trecut pe langa mine o doamna tanara dar cam impiedicata. Nu stiu daca literele scrise pe talpa pantofilor au influentat-o sau nu dar s-a oprit pentru o secunda, imbujorata. Am ranjit (semn ca iar am uitat sa rad) intelegator cand mi-am dat seama unde i se oprise privirea. Era in toiul verii, dar eu purtam vesta si manusa fina pe mana stanga. A intors capul si a plecat repede. Ciudata femeie. Am intors si eu capul nepasator, privind pe fereastra campuri nemuncite. Incepusem sa ma gandesc la viteza trenului cand aud “Buuum” dupa care se deschide usa si apare o valiza (mai mica decat a mea) urmata de domnisoara. Se aseaza pe bancheta opusa , in diagonala. Trec cateva minute scurte. Ma sinchisesc cu greu sa ma duc la baie si o rog sa-mi tina manusa pana ma intorc. Muta. Ea. Eu? Deja la baie. Fumam pe atunci, asa ca m-am oprit pe coridor sa fumez o tigara. Pe la jumatatea tigarii apare un mos simpatic si-mi cere o tigara. Ii dau, intram in vorba si petrec jumatate de ora, timp in care am invatat cum se mureaza dovleceii precum si arta cositului. Mi-e sete, deci ma intorc spre valize. M-a intampinat manusa de pe bancheta si zambetul de atotstiutoare. E clar. Stie cum ma cheama . Stie si unde stau in Bucuresti. Ne apropiem de capitala , se simte caldura umeda, asfaltul incins, praful si mizeria.

Intotdeauna mi-a placut sa stau la Hilton; un hotel cu personalitate. Am trecut repede pe la singurul loc din lume unde-mi place mirosul de trabuc, Barul Englez, pentru un cappuccino dupa care am revenit in camera. Ajunsese si comanda mea, crinul roz pal. L-am asezat frumos inainte de a deschide usa. Stiam ca e ea.

Mai tarziu, mult prea tarziu am realizat ca nu am scos niciun cuvant. Nici eu, nici ea.